Dr. Maria Teianu, medic specialist în anestezie și prietenie
Noi am construit un Spital, dar o clădire, fie ea și utilată cu tehnologie de ultimă generație, nu este de-ajuns. Proiectul #NoiFacemUnSpital asigură îngrijirea micilor pacienți și confortul însoțitorilor, însă pentru vindecare avem nevoie de mai mult. Avem nevoie de iubire.
Credit foto: Bogdan Dincă
#OameniiSpitalului este un demers pe care l-am început din dorința de a afla cum se simt cadrele medicale în noul Spital, cum le influențează munca și performanța, care sunt planurile de viitor și provocările cu care încă se confruntă. Așa am cunoscut-o pe doamna Dr. Maria Știrbu Teianu, sau Mica, cum o alintă cei apropiați.
Deși are o energie molipsitoare la cei 85 de ani, viața nu a fost mereu generoasă cu Dr. Teianu. A fost exmatriculată în anul 6 de facultate din motive politice, apoi a lucrat 4 ani ca asistentă medicală, după care a reluat anul 6 de facultate, a obținut licența și a lucrat în spitale din provincie până să devină medic specialist în anestezie pediatrică, unde a lucrat 45 de ani, cei mai mulți la Spitalul Marie Curie, unde s-a ocupat de pregătirea multor medici specialiști de la ATI. Acum este pensionară.
Spitalul de care toți aveam nevoie: pacienți, medici, societate
Despre Spitalul nou construit la Marie Curie, Dr. Teianu are multe cuvinte de laudă. Este absolut necesar pentru un medic să dispună de dotări moderne pentru a se putea concentra pe îngrijirea pacienților, iar noul Spital înseamnă protocoale pentru reducerea riscului de infecții, aparatură de ultimă generație, spații adecvate dedicate pacienților și aparținătorilor și pregătire continuă pentru echipele medicale.
„Este un salt extraordinar. Nici nu se poate compara cu ce-am început eu, dar se apropie de ce-am mai văzut prin lume. Prin ’84 noi n-aveam monitoare. Ce monitoare-s aici, încremenești.”
Credit foto: Banu Ștefan
Cu o experiență de aproape 50 de ani, Dr. Teianu a fost martor al etapelor prin care a trecut sistemul medical românesc, dar indiferent de politici și contexte, principala preocupare a rămas grija pentru pacienți.
„Eu aveam un singur laringoscop, dar nu-l dădeam din mână, că numai unul aveam.
Noi n-aveam pulsoximetre, nu știam dacă-i bate inima. Sugar când aveam, ședeam pe scaun lângă el, la picioruș, cu mâna pe artera pedioasă, să văd dacă mai trăiește. N-aveam pulsoximetre, nu știam cum stăm cu oxigenul. Mai ziceau chirurgii că e sângele cam albastru, așa știam că nu-i bine.”
Alături de copii, cu gândul la mame
Ne-am dorit ca noul Spital să fie un loc care să redea speranța și încrederea copiilor și familiilor din care fac parte. Alături de medici și cadre medicale, mamele copiilor internați au un rol esențial în procesul de vindecare, iar grija pentru starea psihică a copilului este un aspect la care Dr. Teianu ține foarte mult.
„Le vedeam în gardă pe mame. Stăteau pe scaun. Eu mă culcam dacă terminam, dar ele nu. Sau le vedeam dormind cu copilașul în brațe. Am văzut ce condiții au mamele acum. În primul rând pentru ele, e revoluție față de ce-am trăit noi.”
Credit foto: Bogdan Dincă
Pe lângă spațiile de odihnă și relaxare atât de necesare atunci când stau zi și noapte alături de un copil bolnav, mamele au nevoie de mai mult. Au nevoie de putere, de curaj, ca să poată crede în vindecare și să transmită copilului speranța.
„Mamele stăteau pe scaun și erau disperate, dar la un momentdat își găseau un refugiu. Unele făceau Sudoku și erau liniștite, nu mă băteau la cap și copilul era mai bine când mama era senină. Erau altele care te tot chemau și nici copilului nu-i mergea bine. Cea care stătea jos și făcea Sudoku nu credea că eu îl salvez. Ea știa, își avea socoteala ei cu Dumnezeu.”
Iubirea, încă un pas mic spre vindecare
Am întrebat-o pe Dr. Teianu ce sfat le-ar da colegilor care lucrează în noul Spital, iar răspunsul ne-a confirmat încă o dată că actul medical are mare nevoie de emoție, că tehnologia este esențială, dar numai într-un cadru uman generos.
Credit foto: Banu Ștefan
„Să iubească pacienții, i-aș sfătui. Eu îi iubeam și, să-ți spun drept, copiii mă simțeau. Când îi puneam să-i adorm, povesteam cu ei și ziceam: Hai, cântă-mi ceva! Și-mi povesteau cu pisica, nu era atmosferă gravă. Era cu iubire, cu prietenie, veneau la mine-n cabinet, umblau, făceau ce voiau, ăștia care puteau să umble. Noi rămâneam prieteni.”
Oamenii ca Dr. Teianu ne arată că medicina se poate practica cu zâmbetul pe buze, și că a fi om este o calitate importantă, alături de specializările de pe diplomă și experiență. Din dragoste pentru copii a făcut multe sacrificii, timpul îndelungat petrecut la muncă fiind tributul plătit meseriei pe care a ales-o cu sufletul.
Credit foto: Bogdan Dincă
„Eu i-am iubit pe toți. A fost odată un copil mai mare, a avut o ieșire psihotică, și fugeau toți după el pe culoare, și nimeni nu îl oprea, nici portarul. Și am ieșit și eu, și când a venit la mine, m-a strâns în brațe și s-a potolit.”
Medic, prieten, mamă
Pe lângă rolul de medic, Dr. Teianu este prietenă pentru copiii pe care îi îngrijește la spital dar și mamă pentru fiul ei, cineast stabilit în străinătate. În timpul interviului, îi sună telefonul și nu se sfiește să răspundă, cu grația omului care a înțeles că toate lucrurile în viață se fac la timpul lor. Suntem martorii unui moment intim și cald și asistăm, preț de câteva secunde, la o scurtă conversație firească între mama și fiul despărțiți de sute de kilometri.
„Băiatul meu. Eu cu el mă văd în toată ziua. Mă sună, că el e plecat, și-s fericită că îl văd. Asta-i fericirea mea, în fiecare zi ne și vedem, de aia n-am nimic cu IT-ul. Până la covid vorbeam din când în când la telefon, ești bine, nu ești bine. Acum ne vedem în fiecare zi, chiar dacă el e plecat din țară.”
La finalul întâlnirii noastre, revenind la Spital, Dr. Teianu a pus și aici parafa iubirii, lăsându-ne cu gândul că aprecierea unui om cu o experiență copleșitoare de muncă și de viață nu poate fi decât o încurajare pentru noi, să ne ducem misiunea mai departe.
„Și toată atitudinea asta, a celor care au pornit spitalul, e o dovadă de iubire, de faptul că înțeleg ce-i viața. Fetele astea au înțeles ce-i viața. Nu toată lumea înțelege. Eu de câte ori am auzit de această acțiune am zis: asta-i o minune! Bravo!”
Credit foto cover: Banu Ștefan
Autor: Simona Sava